Prima mea dezamăgire în dragoste

 Această carte a fost un cadou de Crăciun, se pare că deocamdată scriu doar despre cărți primite. Am auzit prima oară despre proiectul Editurii Art la una dintre edițiile Institutului Blecher, când Adela Greceanu a citit povestirea care a apărut în antologie. Inițial întregul concept mi s-a părut un foarte bun produs de marketing, ceea ce este lăudabil, ulterior am aflat care sunt autorii si m-am gândit c-o sa fie și un foarte bun produs în sine. Iar când am auzit-o vorbind pe Laura Albulescu (redactor-șef al editurii, cea de la care a pornit întreaga idee și care a coordonat acest volum), atunci când a avut loc lansarea de la Absinteria Sixtina, m-am gândit c-o să am și eu cartea. Prin urmare am pus-o pe lista cadourilor de primit.
Nu este o carte a marilor revelații, care să producă fisuri în modul de reprezentare a lumii. De altfel, nici nu pleci de la această premiză. În schimb, găsești povești spuse cu multă duioșie, cu detașare, cu o exaltare a sufletului sau cu încă, după foarte mult timp, destul de multă amărăciune, de fapt acea coniunctio oppositorum a conceptului pe care îl folosește Laura în prefață, desengaño, pentru a explica acest amestec de trăiri. Este și mult umor, autorii dovedind că poți, într-adevăr, să ai stil în a fi dezamăgit.
Prima dezamăgire povestită este cea a lui Marius Chivu, câteva pagini de jurnal din perioada 9 septembrie 1996 – 7 aprilie 1997. Povestea conține toate ingredientele marii iubiri din liceu: treceri în câteva clipe de la infern la paradis și înapoi, proiectarea în minte a unui întreg scenariu care explică ce se întâmplă cu celălalt, ce gândește și de ce se comportă așa, prima afișare în public, piedicile din exterior (părinții, religia), certitudinea eternității iubirii, pe care o ai la această vârstă. Amestec de inocență exasperantă.
Raluca Dincă suferă de autoamăgire și este convinsă că de aici se trag toate. Povestea este cât se poate de banală, dar tocmai de-asta mi-a fost ușor să mă recunosc în ea. Periculoase-s fixațiile astea din perioada liceului, știind că-s sortite eșecului.
Șerban Foarță, vorba Laurei, este Șerban Foarță. Love`s Labour`s Lost pentru că amorul se preschimbă în amoc, „¡Te quiero!” pentru că Phedra, „paradis des amours enfantins” pentru că irepetabilă voluptate, restul e tăcere, chiar discreție.
Bogdan Ghiu nu prea ne povestește, mai degrabă teoretizează. Face apologia desamăgirii, descrie mecanismul dragoste-dezamăgire-suferință-dragoste, îl citează pe Lacan, care dă o fabuloasă definiție iubirii și ne mărturisește că dorința scriitorului de a-i seduce pe cei care-l citesc, de a întinde plasa de cuvinte în așteptarea prăzii, este cât se poate de concretă: el scrie ca să cucerească.
Adela Greceanu are și ea o poveste de dezamăgire pe coridoarele școlii, la banchet, dar mai ales pe terenul de handbal. Sunt câteva fragmente extrem de frumoase, în care se joacă de-a senzațiile pe care i le provocau pe vremea aceea cuvinte ca dorință, năzbâtie sau marea bucurie. Mi-a adus pe undeva aminte de Gheorghe Crăciun, care are un adevărat geniu în a te face să guști, să pipăi, să miroși cuvintele pe care le plimbă pe pagină.
Textul lui Mugur Grosu se deschide cu o frază memorabilă. De altfel, întreaga sa construcție are o inteligență pe care am mai găsit-o în povestirile lui Cortazar. O secvență familiară întreruptă de evenimente ireale, o intruziune a magicului în cotidian.
Augustin Ioan spune despre sine că nu-i un specialist în amor, dar cu siguranță un amator. Povestirea sa este plină de inițialele femeilor care i-au traversat viața, L. căreia îi căra ghiozdanul, S., de la care-și cere iertare, C., care acum merge pe strada vorbind singură și așa mai departe. Mi-a plăcut cum vede căsnicia: fiecare dintre cei doi este în primul rând „hard extern”, martor și memorie a existenței celuilalt.
Povestea Luminiței Marcu mi-a plăcut foarte mult. Mi se pare scrisă extrem de cinematografic, există o tensiune în text, o combinație frumoasă de fragilitate și forță, nesiguranță și nebunie, într-un decor exotic din care sunt decupate și ți se lipesc de retină fotografiile făcute cu faimosul Olympus de unică folosință.
Mitoș Micleușanu ne povestește despre prima experiență sexuală, cu o mușcăcioasă, dar și despre iubirea pentru educatoarea de la grădiniță. Dă sfaturi celor care sunt în faza, infantilă, așa cum o numește el, a frângerii inimilor, dar spune și ce a aflat de la tatăl lui că-i de făcut în cazul în care tu ești cel căruia-i e frântă inima. Rețin imaginea cuplului care se îmbrățișează lângă o criptă în care-i alt cuplu care la rândul lui s-a îmbrățișat lângă o criptă în care odihnea un cuplu și tot așa, această matrioșcă morbidă a iubirilor.
Textul Adei Milea este cel mai scurt, dar cel mai concentrat în emoții. Există o frumusețe a inimii care, fapt sfâșietor, nu-i de multe ori aceeași cu frumusețea ochilor. Multă autoironie și multă vulnerabilitate, am un nod în gât de fiecare dată când recitesc textul.
Matei Pleșu coboară mult în adâncul memoriei, până la vârsta de 3 ani, când senzațiile cele mai puternice sunt cele olfactive, când imaginile se amestecă amețitor, iar dezamăgirile sunt ale copilului care nu găsește nimic, acolo unde se aștepta să fie cea mai mare bogăție a lumii. Un text scris într-un stil foarte savuros.
Antoaneta Ralian ne duce în 1934, în Roman, pentru o „aventură” pe care și-a notat-o atunci într-un carnețel miniatural, pe o pagină fotocopiată și redată în carte. M-au emoționat și povestea și caligrafia copilăroasă, dar mai ales formularea „mi-l place” care, nu am ce să fac, mi-a intrat deja în vocabular.
Johnny Răducanu povestește despre ale lui troubles cu detașarea celui care le-a văzut pe toate. Își amintește primele lui dezamăgiri, în perioada în care nu atingea nicio fată, pentru că în familia sa funcționa un fel de cod sicilian, al cărui depozitar era mama: dacă s-ar fi atins de vreo fată ar fi trebuit s-o ia de nevastă.
Textul lui Ionuț Sociu este de fapt o poezie. Zoom-in șapca de ofițer, geanta mare de rafie sau mâncarea de la restaurantul chinezesc. Zoom-out teorii freudiene, un șir lung de despărțiri, poveștile bunicului. Un text care m-a emoționat, am găsit pe undeva delicatețea din romanele lui Haruki Murakami.
Cea mai mare parte a paginilor Ceciliei Ștefănescu nu este despre o dezamăgire în dragoste, ci despre o dezamăgire. De fapt, despre mai multe: dificila cucerire a lui Miki, vecina ei, iar apoi distanțarea de ea în modul cel mai firesc, la fel cum s-a desprins de perete posterul mult iubit cu Modern Talking, încântarea de a o avea pe Lora colegă de bancă, disperarea de a o pierde și toate strategiile pentru a o aduce înapoi, dar mai ales dragostea de cărți.
Iulian Tănase povestește despre primele sale iubiri, de la grădiniță până în perioada liceului, dulci, duioase, dureroase, cum sunt toate la vârsta asta, dar nu se recunoaște dezamăgit. Să aibă legătură cu episodul cu fotografia, când iubirea și rușinea s-au contopit până la suprapunere?
Stelian Țurlea scrie despre Viviana, pe care după ani de zile i-o readuce în memorie o inscripție pe un zid din Brașov, de pe Mureșenilor. Viviana este o făptură care a apărut într-o zi din senin în biroul de sticlă de deasupra orașului, i-a întors pe dos lumea și a plecat.
Constantin Vică își propune să ne dezamăgească, așa că scrie pe un ton plin de cinism că instituția cuplului strică jocul, timpul vindecă tot, iar controlul este o formă avansată de frică. Pe de altă parte, există și multă autoironie în text, atunci când spune, de exemplu, că-i place să plece el primul și să spună la sfârșit un lucru puternic, memorabil. „De obicei, un căcat.”
După ce am terminat cartea, am constatat că a fost un fel de experiență voyeuristă, deși nu toate dezamăgirile povestite au fost cu adevărat trăite. Dacă vă plac astfel de experiențe, îmi imaginez că veți dori sa aflați și despre prima beție sau despre prima pereche de blugi, la fel ca despre toate celelalte „prima dată”, din seria coordonată de Laura. Nici eu n-o să-mi refuz câteva ore de astfel de voyeurism, dacă vreuna dintre aceste cărți o să-mi pice în mână.