Feeds:
Articole
Comentarii

Cele 11 povestiri ale lui Boris Vian creează o atmosferă kafkiană, dar de un umor nebun. Personajele sale nu-și pot lua în stăpânire destinul, sunt victime ale circumstanțelor, cărora încearcă inutil să li se sustragă. În momentul în care decid să acționeze este prea târziu, descoperă că altcineva le-a luat-o înainte sau că pur și simplu nu au cu cine să se răfuiască. Singura opțiune care le rămâne este retragerea în moarte, pe are scriitorul o privește detașat, introducând-o în scenă în cele mai variate moduri posibile. De altfel, el a afirmat în repetate rânduri că va muri înainte să împlinească 40 de ani, lucru care s-a adeverit cu precizie: a  suferit un atac de cord cu puțin înainte de a împlini această vârstă, în sala de cinematograf, la premiera unui film făcut după un scenariu al său.

Foarte interesant mi s-a părut stilul acestor povestiri, modul de alcătuire a frazei este imprevizibil, ca și cum nu scriitorul ar fi cel care controlează ordinea cuvintelor, ci, pe măsură ce acestea își fac apariția, ele încep să preia controlul și să ducă lucrurile acolo unde doresc: „Un cargo norvegian tocmai debarca un lot de pini pierduți tăiați în rondele de trei-patru picioare lungime, și imagini ale unei vieți libere, într-o cabană de trunchiuri lângă lacul Ontario, parcurgea spațiul scrutat cu aviditate de ochii lui Olivier, care se poticni de o piatră și se regăsi în apa încărcată de păcură, sau mai degrabă ușurată de păcură, pentru că aceasta cântărește mai puțin decât același volum de apă, și de gunoaiele verii.” De altfel, in general obiectele par a avea mai multă putere de decizie, o libertate de acțiune mai mare decât oamenii.

Muzica apare în mai toate povestirile, în mod mai mult sau mai puțin direct. Boris Vian a fost, printre altele, critic de jazz și a cântat el însuși la trompetă într-o astfel de formație, iar lumea aceasta a muzicii respiră în scriitura sa. Dar ea nu reușește să aducă salvarea, ba are chiar o latură nocivă: Jacques Thejardin, care cântă din fluierașul astupat într-o orchestră de muzică de cameră se îmbolnăvește grav de la curent, deoarece, din cauza vremurilor grele,  orchestra nu mai poate cânta într-o cameră, ci este nevoită să cânte pe hol.

Umorul pare a fi singura atitudine posibilă: și atunci când instalatorul greșește apartamentul unde a fost chemat, dar stă totuși nu mai puțin de 49 de ore desfăcând și sudând țevi, în timp ce cu un etaj mai sus copiii se ineacă pe rând, in ordinea înălțimii lor, și atunci când un angajat primește ca beneficiu bilete false de transport de la patronul său și este nevoit să plătească o amendă mult mai mare decât dacă nu ar fi avut deloc bilet, și atunci când figurantul încearcă să se împrietenească pe platoul de filmare cu toți ceilalți și află că este singurul de acolo care are această meserie, pentru restul rolul respectiv nefiind decât o conjunctură.

Dacă ar fi vorba despre o altă carte, probabil m-aș feri să dau atâtea exemple, de frică să nu diminuez plăcerea lecturii, dar Boris Vian creează o lume în care situațiile astea pline de savoare sunt regula, așa că nu-mi fac probleme că am dezvăluit prea multe.

Thomas Pynchon – V.

V. este primul roman al lui Pynchon. A fost publicat in 1963, când autorul său nu împlinise încă 26 de ani și a primit premiul pentru debut al Fundației Wiliam Faulkner. Considerat precursor al celui mai cunoscut roman al lui Pynchon, Curcubeul gravitației, a cărui traducere în română se lasă mult așteptată, V. este un roman total, care se desfășoară pe numeroase niveluri de lectură și care circumscrie numeroase elemente stilistice, tehnice, psihologice, istorice etc.

Avem suprapunerea planurilor temporale, prezentul (1956) pe de o parte și episoade succesive din trecut (din 1898 până în 1944) pe de altă parte, episoade care ne duc în multe orașe ale Africii și Europei, într-un itinerar care, alături de America de Nord, ia forma unui V pe harta lumii.

Îl avem pe Profane, yo-yo-ul uman, pasiv, lipsit de voință, dezrădăcinat, sub semnul entropiei. Eliberat din marină, el călătorește de-a lungul coastei de est, trecând de la o situație la alta, fără a avea niciun control asupra lor. El vede lumea ca fiind în mare măsură inanimată, o lume în care oamenii devin și ei obiecte neînsuflețite: Ții minte, Profane, cum e pe Route 14, lângă Elmira, la sud de New York? Mergi pe șoseaua suspendată și privești spre vest, și vezi cum soarele apune pe un morman de vechituri. Pogoane de automobile vechi, puse grămadă, în zece straturi ruginite. Un cimitir al automobilelor. Dacă aș putea muri, așa ar arăta cimitirul meu. Într-adevăr, mare păcat, te dai drept ființă umană. Ar trebui să fii tăiat bucăți și dat la fiare vechi. De altfel, lumea obiectelor nu are milă de cei ca el: nepricopsitul nu e, de fapt, om în toată puterea cuvântului: cineva care se lasă pe spate și o încasează de la obiecte, asemenea oricărei femei pasive. Nici apropierea afectivă de o femeie nu este posibilă, pentru că și femeile sunt obiecte neînsuflețite: Știi ce am crezut dintotdeauna? Că tu ești o piesă auxiliară. Că tu, din carne, o să te dezmembrezi mai repede decât automobilul. Că mașina va continua să existe dar bătrâna Rachel se va fi dus de mult. O piesă, o piesă de calitate inferioară, ca un radio, un radiator, un ștergător de parbriz.

Avem Întregul Echipaj Bolnav, al cărui membru este și Profane. Grupul acesta devine exponent al întregii societăți occidentale, fapt evident atunci când vorbește despre el unul dintre personaje: Există un cuvânt care caracterizează întreg echipajul nostru: bolnav! […] Obsedați de sex sau monogami, pe Stradă sau dincolo de ea, e imposibil să arăți spre unul dintre noi și să spui uite, domnule, tipul sau tipa asta se simte bine. Fregus Mixolydian, evreul armean irlandez, primește bani de la o fundație înființată de un bărbat care a cheltuit milioane pentru a dovedi că lumea e condusă de treisprezece rabini. Iar Fergus nu vede nimic rău în gestul lui. Esther Harvitz plătește ca să-și modifice trupul cu care s-a născut și apoi se îndrăgostește de bărbatul care a mutilat-o. Nici Esther nu vede nimic rău în gestul ei. […] Slab, pictorul, ai cărui ochi văd bine realitatea, are măiestrie tehnică și, cu voia domniilor voastre, “suflet”. Dar s-a dedicat tablourilor Danish Cheese. […] Mafia Winsome e suficient de inteligentă pentru a crea o lume, dar e atât de idioată încât nu reușește să trăiască în ea. […] Și așa mai departe. Cine continuă să trăiască într-o subcultură atât de evident maladivă n-are dreptul să se considere zdravăn la minte.

Îl avem pe Stencil, personaj diametral opus lui Profane, un om al acțiunii, pentru care ieșirea din starea de somnambulism a reprezentat-o decizia de a o căuta pe V., care apare în jurnalele tatălui său și despre care presupune că ar putea fi mama sa. Viziunea lui Stencil asupra lumii se contrapune celei pe care o are Profane, el vede un șablon, o schemă unitară și coerentă în care se pot încadra lucrurile, pe care o poți descompune și recompune, o poți înțelege și asupra căreia poți acționa. De-a lungul romanului, V. ia nenumărate forme: femeie, loc geografic, paradis pierdut, un adevărat Sfânt Graal, simbol al căutării continue. De altfel, încă de la început Stencil este conștient de faptul că ceea ce îl ține treaz este însăși căutarea: Să o găsească: și pe urmă? Numai că toată capacitatea de a iubi a lui Stencil se îndreptase spre înlăuntru, spre acel simț dobândit al însuflețirii. După ce l-a descoperit, n-a mai fost în stare să-i dea drumul, îi devenise prea drag. Ca să-l întrețină, trebuia s-o caute pe V.; dar, dacă din întâmplare ar găsi-o, nu i-ar rămâne altceva de făcut decât să recadă în starea de semiconștiență anterioară.

Avem pasivitatea și avem acțiunea, avem haosul și avem sensul, dreapta și stânga, sera și strada. Dreapta poate trăi și lucra doar izolată, în sera trecutului, în vreme ce afară Stânga își urmărește obiectivele în stradă, prin voința manipulată a gloatei. Și trăiește doar în peisajul iluzoriu, de basm, al viitorului. […] Într-un Occident al unor asemenea extreme putem anticipa, în cel mai bun caz, o populație puternic alienată într-un interval de doar câțiva ani. În contextul acesta, o cale este cea a pogorârii Sfântului Duh, ocrotitorul, porumbelul; limbile de flăcări, harul limbilor: Rusaliile. […] Va fi Duhul Sfânt și mamă? Ocrotitor da, va fi. Însă ce dar al comunicării ar putea veni vreodată de la o femeie? V. este un simbol feminin, dar ea alege în mod intenționat calea dezumanizării, a transformării în obiect, părți ale corpului ei fiind înlocuite de bucăți artificiale: desigur, se puteau detașa brațele și sânii; se putea jupui pielea de pe picioarele ei pentru a putea descoperi vreo structura complexă de ajur din argint. Trunchiul însuși, probabil, conținea alte minunății: intestine din mătase pestriță, plămâni-balon pitorești, viu colorați, o inimă rococo.

Avem nenumărate alte drumuri posbile de lectură, avem poezia și marea (Profane și Brenda au continuat să alerge prin noaptea devenită dintr-o dată absolută, ducându-se în virtutea inerției spre marginile Maltei și spre Mediterana de dincolo de țărmuri), avem accidentul, întâmplarea care ne guvernează pe toți și căreia îi cade victimă tatăl lui Stencil (nu acționa ca și cum ar fi un complot conștient împotriva ta. […] O situațiune nu se conturează neapărat din evenimente umane, ci adesea din întâmplări mult mai mărunte), avem întrebarea lui Stencil, care se referă la omul occidental: Își caută el, de fapt, propria exterminare? Pynchon nu răspunde, V. este un roman al întrebărilor, al sensurilor multiple, al interpretărilor multiple, în deja buna tradiție postmodernă.

 Această carte a fost un cadou de Crăciun, se pare că deocamdată scriu doar despre cărți primite. Am auzit prima oară despre proiectul Editurii Art la una dintre edițiile Institutului Blecher, când Adela Greceanu a citit povestirea care a apărut în antologie. Inițial întregul concept mi s-a părut un foarte bun produs de marketing, ceea ce este lăudabil, ulterior am aflat care sunt autorii si m-am gândit c-o sa fie și un foarte bun produs în sine. Iar când am auzit-o vorbind pe Laura Albulescu (redactor-șef al editurii, cea de la care a pornit întreaga idee și care a coordonat acest volum), atunci când a avut loc lansarea de la Absinteria Sixtina, m-am gândit c-o să am și eu cartea. Prin urmare am pus-o pe lista cadourilor de primit.
Nu este o carte a marilor revelații, care să producă fisuri în modul de reprezentare a lumii. De altfel, nici nu pleci de la această premiză. În schimb, găsești povești spuse cu multă duioșie, cu detașare, cu o exaltare a sufletului sau cu încă, după foarte mult timp, destul de multă amărăciune, de fapt acea coniunctio oppositorum a conceptului pe care îl folosește Laura în prefață, desengaño, pentru a explica acest amestec de trăiri. Este și mult umor, autorii dovedind că poți, într-adevăr, să ai stil în a fi dezamăgit.
Prima dezamăgire povestită este cea a lui Marius Chivu, câteva pagini de jurnal din perioada 9 septembrie 1996 – 7 aprilie 1997. Povestea conține toate ingredientele marii iubiri din liceu: treceri în câteva clipe de la infern la paradis și înapoi, proiectarea în minte a unui întreg scenariu care explică ce se întâmplă cu celălalt, ce gândește și de ce se comportă așa, prima afișare în public, piedicile din exterior (părinții, religia), certitudinea eternității iubirii, pe care o ai la această vârstă. Amestec de inocență exasperantă.
Raluca Dincă suferă de autoamăgire și este convinsă că de aici se trag toate. Povestea este cât se poate de banală, dar tocmai de-asta mi-a fost ușor să mă recunosc în ea. Periculoase-s fixațiile astea din perioada liceului, știind că-s sortite eșecului.
Șerban Foarță, vorba Laurei, este Șerban Foarță. Love`s Labour`s Lost pentru că amorul se preschimbă în amoc, „¡Te quiero!” pentru că Phedra, „paradis des amours enfantins” pentru că irepetabilă voluptate, restul e tăcere, chiar discreție.
Bogdan Ghiu nu prea ne povestește, mai degrabă teoretizează. Face apologia desamăgirii, descrie mecanismul dragoste-dezamăgire-suferință-dragoste, îl citează pe Lacan, care dă o fabuloasă definiție iubirii și ne mărturisește că dorința scriitorului de a-i seduce pe cei care-l citesc, de a întinde plasa de cuvinte în așteptarea prăzii, este cât se poate de concretă: el scrie ca să cucerească.
Adela Greceanu are și ea o poveste de dezamăgire pe coridoarele școlii, la banchet, dar mai ales pe terenul de handbal. Sunt câteva fragmente extrem de frumoase, în care se joacă de-a senzațiile pe care i le provocau pe vremea aceea cuvinte ca dorință, năzbâtie sau marea bucurie. Mi-a adus pe undeva aminte de Gheorghe Crăciun, care are un adevărat geniu în a te face să guști, să pipăi, să miroși cuvintele pe care le plimbă pe pagină.
Textul lui Mugur Grosu se deschide cu o frază memorabilă. De altfel, întreaga sa construcție are o inteligență pe care am mai găsit-o în povestirile lui Cortazar. O secvență familiară întreruptă de evenimente ireale, o intruziune a magicului în cotidian.
Augustin Ioan spune despre sine că nu-i un specialist în amor, dar cu siguranță un amator. Povestirea sa este plină de inițialele femeilor care i-au traversat viața, L. căreia îi căra ghiozdanul, S., de la care-și cere iertare, C., care acum merge pe strada vorbind singură și așa mai departe. Mi-a plăcut cum vede căsnicia: fiecare dintre cei doi este în primul rând „hard extern”, martor și memorie a existenței celuilalt.
Povestea Luminiței Marcu mi-a plăcut foarte mult. Mi se pare scrisă extrem de cinematografic, există o tensiune în text, o combinație frumoasă de fragilitate și forță, nesiguranță și nebunie, într-un decor exotic din care sunt decupate și ți se lipesc de retină fotografiile făcute cu faimosul Olympus de unică folosință.
Mitoș Micleușanu ne povestește despre prima experiență sexuală, cu o mușcăcioasă, dar și despre iubirea pentru educatoarea de la grădiniță. Dă sfaturi celor care sunt în faza, infantilă, așa cum o numește el, a frângerii inimilor, dar spune și ce a aflat de la tatăl lui că-i de făcut în cazul în care tu ești cel căruia-i e frântă inima. Rețin imaginea cuplului care se îmbrățișează lângă o criptă în care-i alt cuplu care la rândul lui s-a îmbrățișat lângă o criptă în care odihnea un cuplu și tot așa, această matrioșcă morbidă a iubirilor.
Textul Adei Milea este cel mai scurt, dar cel mai concentrat în emoții. Există o frumusețe a inimii care, fapt sfâșietor, nu-i de multe ori aceeași cu frumusețea ochilor. Multă autoironie și multă vulnerabilitate, am un nod în gât de fiecare dată când recitesc textul.
Matei Pleșu coboară mult în adâncul memoriei, până la vârsta de 3 ani, când senzațiile cele mai puternice sunt cele olfactive, când imaginile se amestecă amețitor, iar dezamăgirile sunt ale copilului care nu găsește nimic, acolo unde se aștepta să fie cea mai mare bogăție a lumii. Un text scris într-un stil foarte savuros.
Antoaneta Ralian ne duce în 1934, în Roman, pentru o „aventură” pe care și-a notat-o atunci într-un carnețel miniatural, pe o pagină fotocopiată și redată în carte. M-au emoționat și povestea și caligrafia copilăroasă, dar mai ales formularea „mi-l place” care, nu am ce să fac, mi-a intrat deja în vocabular.
Johnny Răducanu povestește despre ale lui troubles cu detașarea celui care le-a văzut pe toate. Își amintește primele lui dezamăgiri, în perioada în care nu atingea nicio fată, pentru că în familia sa funcționa un fel de cod sicilian, al cărui depozitar era mama: dacă s-ar fi atins de vreo fată ar fi trebuit s-o ia de nevastă.
Textul lui Ionuț Sociu este de fapt o poezie. Zoom-in șapca de ofițer, geanta mare de rafie sau mâncarea de la restaurantul chinezesc. Zoom-out teorii freudiene, un șir lung de despărțiri, poveștile bunicului. Un text care m-a emoționat, am găsit pe undeva delicatețea din romanele lui Haruki Murakami.
Cea mai mare parte a paginilor Ceciliei Ștefănescu nu este despre o dezamăgire în dragoste, ci despre o dezamăgire. De fapt, despre mai multe: dificila cucerire a lui Miki, vecina ei, iar apoi distanțarea de ea în modul cel mai firesc, la fel cum s-a desprins de perete posterul mult iubit cu Modern Talking, încântarea de a o avea pe Lora colegă de bancă, disperarea de a o pierde și toate strategiile pentru a o aduce înapoi, dar mai ales dragostea de cărți.
Iulian Tănase povestește despre primele sale iubiri, de la grădiniță până în perioada liceului, dulci, duioase, dureroase, cum sunt toate la vârsta asta, dar nu se recunoaște dezamăgit. Să aibă legătură cu episodul cu fotografia, când iubirea și rușinea s-au contopit până la suprapunere?
Stelian Țurlea scrie despre Viviana, pe care după ani de zile i-o readuce în memorie o inscripție pe un zid din Brașov, de pe Mureșenilor. Viviana este o făptură care a apărut într-o zi din senin în biroul de sticlă de deasupra orașului, i-a întors pe dos lumea și a plecat.
Constantin Vică își propune să ne dezamăgească, așa că scrie pe un ton plin de cinism că instituția cuplului strică jocul, timpul vindecă tot, iar controlul este o formă avansată de frică. Pe de altă parte, există și multă autoironie în text, atunci când spune, de exemplu, că-i place să plece el primul și să spună la sfârșit un lucru puternic, memorabil. „De obicei, un căcat.”
După ce am terminat cartea, am constatat că a fost un fel de experiență voyeuristă, deși nu toate dezamăgirile povestite au fost cu adevărat trăite. Dacă vă plac astfel de experiențe, îmi imaginez că veți dori sa aflați și despre prima beție sau despre prima pereche de blugi, la fel ca despre toate celelalte „prima dată”, din seria coordonată de Laura. Nici eu n-o să-mi refuz câteva ore de astfel de voyeurism, dacă vreuna dintre aceste cărți o să-mi pice în mână.

O carte care se citește ascultându-i pe genialul Jimi Experience Hendrix, pe sora Janis, iubita Pearl, Santana, Pink Floyd, Van Morrison, Led Zeppelin, Black Sabbath, Jimmy Page, Bob Dylan, Simon&Garfunkel, Moody Blues, dracu să-i ia, că sunt mulți și i-au sedus cu totul pe tineri, speranța noastră și a Republicii noastre.

Vighi ne povestește în cartea aceasta despre înfrângere și despre libertate, la începutul anilor `70, în partea de vest a țării, pe meleagurile Timișoarei, spațiul lui de suflet, un spațiu pe jumătate real, pe jumătate inventat și care este adus la viață prin nume de străzi și cartiere, haine hippie, emisiunea de radio Metronom, hoinăreală în stil beatnic și muzică, muzică, muzică.

Textul este construit ca o cochilie. În miezul cărții stă Jimi, iar în miezul miezului stă momentul în care îngerul a coborât pe pamânt. Către Jimi plecăm printr-un soi de portal care ne duce, alături de Gim, Geni, Pitiu, Mandragora și Pol, până la indienii cherokee, pentru că, nu-i așa?,  Mothe r Earth e aceeași pentru toți. La un capăt e copilăria, când James Marshall, pe vremea aceea, descoperă că poate stăpâni sunetele, printr-o forță pe care o primește de la strămoșii lui pe linie maternă, indienii cherokee, iar prin sunetele astea poate intra în lumea în care dispare adesea mama lui, tuberculoasa Lucille, și o poate aduce alături de el. La celălalt capăt e ultima noapte, cea de 17 spre 18 septembrie 1970, în hotelul Smarkand, alături de Monika,  frumoasa nemțoaică pe care a cunoscut-o la Dusseldorf cu două luni în urmă. Pornim pe acest fir din cele două direcții, ne plimbăm în felul ăsta prin viața lui și ajungem la momentul magic de la Woodstock, când șamanul Jimi primește de la The Big One divina binecuvântare Jam session.

Cartea asta este despre înfrângere, pentru că după Woodstock spiritul moare, așa cum se sfârșesc toate, pentru că ăsta e capătul, mai departe nu-i decât singurătatea, mai departe nici ghitara nu mai poate merge. Este încă o dată despre înfrângere pentru că  în 1971 sunt adoptate tezele din iulie și peste România coboară înghețul, ceva se schimbă în aer, dintr-o dată parcă nici soarele nu mai strălucește cum trebuie, parcă ceva se rupe definitiv. Trebuie ascunse poncho-ul, radiocasetofonul, osul de pasăre legat la gât cu șuvița de piele, pumnalul, ceaunul afumat. Și fiindcă sunt pierdute și muzica și prietenia. Pitiu ajunge să facă armata la zona de frontieră, la pichetul grăniceresc Valcani Câmp. Este un spațiu al umilinței, al căderii ființei pe care Vighi îl cunoaște foarte bine, deoarece face parte din biografia lui, iar asta se vede în mod dureros în cât sunt de vii, în câtă carne au personajele din această parte a cărții.

Cartea asta este despre libertate pentru că la Woodstock e atinsă grația. Este încă o dată despre libertate pentru că se poate rezista împotriva fricii. Libertatea se învață exersând – atitudinea, privirea – te uiți cum se uită Redford și Newman și Eastwood, cu blazare, indiferență, superioritatea prăpădiților, a ultimilor dintre oameni și reziști având toate astea în ochi. Niciun cuvânt despre final, vă las să-l descoperiți.

Vighi mi se pare un foarte bun povestaș. Mai ales la început frazele au o topică neobișnuită, se încolăcesc asemenea unor cârcei de viță de vie și te fură foarte repede cu muzica lor. Personajele sunt conturate diferit, unele sunt pline de substanță, cum este bunica Nora căreia îi simți îmbrățișarea și îi auzi vocea povestind nepotului James, și prietenei lui, Bettie, miturile indienilor cherokee. Altele sunt goale pe dinăuntru, au doar rol de simbol, cum este cel al securistului, nenea Dragomir. Dar din atmosfera romanului rămâne mai ales toată Muzica.

Am primit cartea într-un mod aparte, de la o persoană dragă mie și mă bucur că destinul meu și cel al cărții ăsteia s-au întâlnit.