Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2010

 Această carte a fost un cadou de Crăciun, se pare că deocamdată scriu doar despre cărți primite. Am auzit prima oară despre proiectul Editurii Art la una dintre edițiile Institutului Blecher, când Adela Greceanu a citit povestirea care a apărut în antologie. Inițial întregul concept mi s-a părut un foarte bun produs de marketing, ceea ce este lăudabil, ulterior am aflat care sunt autorii si m-am gândit c-o sa fie și un foarte bun produs în sine. Iar când am auzit-o vorbind pe Laura Albulescu (redactor-șef al editurii, cea de la care a pornit întreaga idee și care a coordonat acest volum), atunci când a avut loc lansarea de la Absinteria Sixtina, m-am gândit c-o să am și eu cartea. Prin urmare am pus-o pe lista cadourilor de primit.
Nu este o carte a marilor revelații, care să producă fisuri în modul de reprezentare a lumii. De altfel, nici nu pleci de la această premiză. În schimb, găsești povești spuse cu multă duioșie, cu detașare, cu o exaltare a sufletului sau cu încă, după foarte mult timp, destul de multă amărăciune, de fapt acea coniunctio oppositorum a conceptului pe care îl folosește Laura în prefață, desengaño, pentru a explica acest amestec de trăiri. Este și mult umor, autorii dovedind că poți, într-adevăr, să ai stil în a fi dezamăgit.
Prima dezamăgire povestită este cea a lui Marius Chivu, câteva pagini de jurnal din perioada 9 septembrie 1996 – 7 aprilie 1997. Povestea conține toate ingredientele marii iubiri din liceu: treceri în câteva clipe de la infern la paradis și înapoi, proiectarea în minte a unui întreg scenariu care explică ce se întâmplă cu celălalt, ce gândește și de ce se comportă așa, prima afișare în public, piedicile din exterior (părinții, religia), certitudinea eternității iubirii, pe care o ai la această vârstă. Amestec de inocență exasperantă.
Raluca Dincă suferă de autoamăgire și este convinsă că de aici se trag toate. Povestea este cât se poate de banală, dar tocmai de-asta mi-a fost ușor să mă recunosc în ea. Periculoase-s fixațiile astea din perioada liceului, știind că-s sortite eșecului.
Șerban Foarță, vorba Laurei, este Șerban Foarță. Love`s Labour`s Lost pentru că amorul se preschimbă în amoc, „¡Te quiero!” pentru că Phedra, „paradis des amours enfantins” pentru că irepetabilă voluptate, restul e tăcere, chiar discreție.
Bogdan Ghiu nu prea ne povestește, mai degrabă teoretizează. Face apologia desamăgirii, descrie mecanismul dragoste-dezamăgire-suferință-dragoste, îl citează pe Lacan, care dă o fabuloasă definiție iubirii și ne mărturisește că dorința scriitorului de a-i seduce pe cei care-l citesc, de a întinde plasa de cuvinte în așteptarea prăzii, este cât se poate de concretă: el scrie ca să cucerească.
Adela Greceanu are și ea o poveste de dezamăgire pe coridoarele școlii, la banchet, dar mai ales pe terenul de handbal. Sunt câteva fragmente extrem de frumoase, în care se joacă de-a senzațiile pe care i le provocau pe vremea aceea cuvinte ca dorință, năzbâtie sau marea bucurie. Mi-a adus pe undeva aminte de Gheorghe Crăciun, care are un adevărat geniu în a te face să guști, să pipăi, să miroși cuvintele pe care le plimbă pe pagină.
Textul lui Mugur Grosu se deschide cu o frază memorabilă. De altfel, întreaga sa construcție are o inteligență pe care am mai găsit-o în povestirile lui Cortazar. O secvență familiară întreruptă de evenimente ireale, o intruziune a magicului în cotidian.
Augustin Ioan spune despre sine că nu-i un specialist în amor, dar cu siguranță un amator. Povestirea sa este plină de inițialele femeilor care i-au traversat viața, L. căreia îi căra ghiozdanul, S., de la care-și cere iertare, C., care acum merge pe strada vorbind singură și așa mai departe. Mi-a plăcut cum vede căsnicia: fiecare dintre cei doi este în primul rând „hard extern”, martor și memorie a existenței celuilalt.
Povestea Luminiței Marcu mi-a plăcut foarte mult. Mi se pare scrisă extrem de cinematografic, există o tensiune în text, o combinație frumoasă de fragilitate și forță, nesiguranță și nebunie, într-un decor exotic din care sunt decupate și ți se lipesc de retină fotografiile făcute cu faimosul Olympus de unică folosință.
Mitoș Micleușanu ne povestește despre prima experiență sexuală, cu o mușcăcioasă, dar și despre iubirea pentru educatoarea de la grădiniță. Dă sfaturi celor care sunt în faza, infantilă, așa cum o numește el, a frângerii inimilor, dar spune și ce a aflat de la tatăl lui că-i de făcut în cazul în care tu ești cel căruia-i e frântă inima. Rețin imaginea cuplului care se îmbrățișează lângă o criptă în care-i alt cuplu care la rândul lui s-a îmbrățișat lângă o criptă în care odihnea un cuplu și tot așa, această matrioșcă morbidă a iubirilor.
Textul Adei Milea este cel mai scurt, dar cel mai concentrat în emoții. Există o frumusețe a inimii care, fapt sfâșietor, nu-i de multe ori aceeași cu frumusețea ochilor. Multă autoironie și multă vulnerabilitate, am un nod în gât de fiecare dată când recitesc textul.
Matei Pleșu coboară mult în adâncul memoriei, până la vârsta de 3 ani, când senzațiile cele mai puternice sunt cele olfactive, când imaginile se amestecă amețitor, iar dezamăgirile sunt ale copilului care nu găsește nimic, acolo unde se aștepta să fie cea mai mare bogăție a lumii. Un text scris într-un stil foarte savuros.
Antoaneta Ralian ne duce în 1934, în Roman, pentru o „aventură” pe care și-a notat-o atunci într-un carnețel miniatural, pe o pagină fotocopiată și redată în carte. M-au emoționat și povestea și caligrafia copilăroasă, dar mai ales formularea „mi-l place” care, nu am ce să fac, mi-a intrat deja în vocabular.
Johnny Răducanu povestește despre ale lui troubles cu detașarea celui care le-a văzut pe toate. Își amintește primele lui dezamăgiri, în perioada în care nu atingea nicio fată, pentru că în familia sa funcționa un fel de cod sicilian, al cărui depozitar era mama: dacă s-ar fi atins de vreo fată ar fi trebuit s-o ia de nevastă.
Textul lui Ionuț Sociu este de fapt o poezie. Zoom-in șapca de ofițer, geanta mare de rafie sau mâncarea de la restaurantul chinezesc. Zoom-out teorii freudiene, un șir lung de despărțiri, poveștile bunicului. Un text care m-a emoționat, am găsit pe undeva delicatețea din romanele lui Haruki Murakami.
Cea mai mare parte a paginilor Ceciliei Ștefănescu nu este despre o dezamăgire în dragoste, ci despre o dezamăgire. De fapt, despre mai multe: dificila cucerire a lui Miki, vecina ei, iar apoi distanțarea de ea în modul cel mai firesc, la fel cum s-a desprins de perete posterul mult iubit cu Modern Talking, încântarea de a o avea pe Lora colegă de bancă, disperarea de a o pierde și toate strategiile pentru a o aduce înapoi, dar mai ales dragostea de cărți.
Iulian Tănase povestește despre primele sale iubiri, de la grădiniță până în perioada liceului, dulci, duioase, dureroase, cum sunt toate la vârsta asta, dar nu se recunoaște dezamăgit. Să aibă legătură cu episodul cu fotografia, când iubirea și rușinea s-au contopit până la suprapunere?
Stelian Țurlea scrie despre Viviana, pe care după ani de zile i-o readuce în memorie o inscripție pe un zid din Brașov, de pe Mureșenilor. Viviana este o făptură care a apărut într-o zi din senin în biroul de sticlă de deasupra orașului, i-a întors pe dos lumea și a plecat.
Constantin Vică își propune să ne dezamăgească, așa că scrie pe un ton plin de cinism că instituția cuplului strică jocul, timpul vindecă tot, iar controlul este o formă avansată de frică. Pe de altă parte, există și multă autoironie în text, atunci când spune, de exemplu, că-i place să plece el primul și să spună la sfârșit un lucru puternic, memorabil. „De obicei, un căcat.”
După ce am terminat cartea, am constatat că a fost un fel de experiență voyeuristă, deși nu toate dezamăgirile povestite au fost cu adevărat trăite. Dacă vă plac astfel de experiențe, îmi imaginez că veți dori sa aflați și despre prima beție sau despre prima pereche de blugi, la fel ca despre toate celelalte „prima dată”, din seria coordonată de Laura. Nici eu n-o să-mi refuz câteva ore de astfel de voyeurism, dacă vreuna dintre aceste cărți o să-mi pice în mână.

Read Full Post »

O carte care se citește ascultându-i pe genialul Jimi Experience Hendrix, pe sora Janis, iubita Pearl, Santana, Pink Floyd, Van Morrison, Led Zeppelin, Black Sabbath, Jimmy Page, Bob Dylan, Simon&Garfunkel, Moody Blues, dracu să-i ia, că sunt mulți și i-au sedus cu totul pe tineri, speranța noastră și a Republicii noastre.

Vighi ne povestește în cartea aceasta despre înfrângere și despre libertate, la începutul anilor `70, în partea de vest a țării, pe meleagurile Timișoarei, spațiul lui de suflet, un spațiu pe jumătate real, pe jumătate inventat și care este adus la viață prin nume de străzi și cartiere, haine hippie, emisiunea de radio Metronom, hoinăreală în stil beatnic și muzică, muzică, muzică.

Textul este construit ca o cochilie. În miezul cărții stă Jimi, iar în miezul miezului stă momentul în care îngerul a coborât pe pamânt. Către Jimi plecăm printr-un soi de portal care ne duce, alături de Gim, Geni, Pitiu, Mandragora și Pol, până la indienii cherokee, pentru că, nu-i așa?,  Mothe r Earth e aceeași pentru toți. La un capăt e copilăria, când James Marshall, pe vremea aceea, descoperă că poate stăpâni sunetele, printr-o forță pe care o primește de la strămoșii lui pe linie maternă, indienii cherokee, iar prin sunetele astea poate intra în lumea în care dispare adesea mama lui, tuberculoasa Lucille, și o poate aduce alături de el. La celălalt capăt e ultima noapte, cea de 17 spre 18 septembrie 1970, în hotelul Smarkand, alături de Monika,  frumoasa nemțoaică pe care a cunoscut-o la Dusseldorf cu două luni în urmă. Pornim pe acest fir din cele două direcții, ne plimbăm în felul ăsta prin viața lui și ajungem la momentul magic de la Woodstock, când șamanul Jimi primește de la The Big One divina binecuvântare Jam session.

Cartea asta este despre înfrângere, pentru că după Woodstock spiritul moare, așa cum se sfârșesc toate, pentru că ăsta e capătul, mai departe nu-i decât singurătatea, mai departe nici ghitara nu mai poate merge. Este încă o dată despre înfrângere pentru că  în 1971 sunt adoptate tezele din iulie și peste România coboară înghețul, ceva se schimbă în aer, dintr-o dată parcă nici soarele nu mai strălucește cum trebuie, parcă ceva se rupe definitiv. Trebuie ascunse poncho-ul, radiocasetofonul, osul de pasăre legat la gât cu șuvița de piele, pumnalul, ceaunul afumat. Și fiindcă sunt pierdute și muzica și prietenia. Pitiu ajunge să facă armata la zona de frontieră, la pichetul grăniceresc Valcani Câmp. Este un spațiu al umilinței, al căderii ființei pe care Vighi îl cunoaște foarte bine, deoarece face parte din biografia lui, iar asta se vede în mod dureros în cât sunt de vii, în câtă carne au personajele din această parte a cărții.

Cartea asta este despre libertate pentru că la Woodstock e atinsă grația. Este încă o dată despre libertate pentru că se poate rezista împotriva fricii. Libertatea se învață exersând – atitudinea, privirea – te uiți cum se uită Redford și Newman și Eastwood, cu blazare, indiferență, superioritatea prăpădiților, a ultimilor dintre oameni și reziști având toate astea în ochi. Niciun cuvânt despre final, vă las să-l descoperiți.

Vighi mi se pare un foarte bun povestaș. Mai ales la început frazele au o topică neobișnuită, se încolăcesc asemenea unor cârcei de viță de vie și te fură foarte repede cu muzica lor. Personajele sunt conturate diferit, unele sunt pline de substanță, cum este bunica Nora căreia îi simți îmbrățișarea și îi auzi vocea povestind nepotului James, și prietenei lui, Bettie, miturile indienilor cherokee. Altele sunt goale pe dinăuntru, au doar rol de simbol, cum este cel al securistului, nenea Dragomir. Dar din atmosfera romanului rămâne mai ales toată Muzica.

Am primit cartea într-un mod aparte, de la o persoană dragă mie și mă bucur că destinul meu și cel al cărții ăsteia s-au întâlnit.

Read Full Post »